“Nu poți învăța nimic pe nimeni; poți doar să ajuți pe cineva
să descopere.”
Galileo Galilei
GÂNDIȚI-VĂ
BINE, DOMNILOR POLITICIENI ROMÂNI!
Se pare că aberațiile, improvizațiile și obsesia „la dracu cu militarii ăștia care nu produc nimic, ci doar consumă pâinea politicienilor, magistraților, cămătarilor, noilor capitaliști, tăietorilor pădurilor României și pe cea a tuturor plătitorilor de taxe și impozite” alcătuiesc cutuma post-decembristă după care funcționează, ca întotdeauna, politichia românească între două războaie.
După
renunțarea intempestivă, triumfală, cu furie și alură de învingători în jungla
nimănui, la serviciul militar obligatoriu – ca și cum pentru România, țara păcii
și a prosperității universale, Elveția Estului, iubită și protejată de toți
vecinii, de toate imperiile de ieri și de azi, de toate marile puteri, de toate
planetele și de întregul Univers, n-ar mai exista nici un fel de pericol de
război, iar onor populația ar trebui protejată doar prin rugăciuni către Cel de
Sus și, bineînțeles, de către hoții care au furat, iată, într-un sfert de veac,
aproape tot ce a mai rămas, de-a lungul mileniilor, din bruma noastră de pământ
și suflet românesc –, toată lumea bună care se perindă prin palatele națiunii a
dat marea mută deoparte.
Desigur,
nu înainte de a reduce această mare mută la o simplă băltoacă, a-i lua aproape
toate drepturile cetățenești (mai puțin pe cel de a vota, că, de, e nevoie și de
votul soldaților), a-i penetra cu oameni politici sau de care or fi toate
structurile importante și a o face necrâcnitoare și strict slugă, da capo al
fine, la decidentul politic, transformat într-un dictator necondiționat pentru
truditorul în kaki, a-i umili valorile și, mai ales gradele, îndeosebi pe cel de
general…
Acesta
din urmă – gradul de general – a fost acordat, cu complicitatea sau tăcerea
capilor armatei, cui a vrut și cui n-a vrut să-l primească… Toți acești
uzurpatori de valori militare durate în marile războaie care au dus la apărarea
și păstrarea crâmpeiului de Românie care ne-a mai rămas după secole de războaie,
presiuni, hărțuiri și umilințe, au uitat (sau n-au știut niciodată) că gradul de
general, într-o armată, este o valoare supremă. Acest grad se acordă numai și
numai coloneilor în activitate, care au experiența, valoarea, capacitatea,
puterea, competența și demnitatea de a primi și de a-și asuma responsabilități
de nivel strategic. Gradul de general nu este o recompensă, ci o însărcinare
înrobitoare, echivalentă cu cămașa morții…
Din
1990 încoace, atacurile, sub toate formele posibile pe timp de pace, dar mai
ales sub forma unor pulsiuni otrăvite la adresa Armatei României n-au încetat
nicio clipă. Iar aceste atacuri nu le-a efectuat țăranul român – acum un
bătrânel –, care a făcut armata la Infanterie, a săpat tranșee și a învățat să
tragă cu pușca numai și numai într-un inamic în uniforma unei posibile armate
dușmane, nici muncitorul sau inginerul de la fosta IMGB și de la alte mari
întreprinderi românești, aruncate azi la gunoi, care a făcut armata la
artilerie, la geniu sau la transmisiuni, nici tanchistul care a trecut, la
aplicații, de atâtea ori cu tancul pe sub Mureș, nici comandorul care a zburat
avionul supersonic o viață, suportând și astăzi, la pensie, efectele
suprasarcinii asupra vertebrelor, nici marinarul de pe vedetele torpiloare, nici
generalul Mihail Popescu, fostul șef al Statului Major General, care, umilit și
hărțuit atâta vreme de imbecila recalculare interminabilă, sfidătoare și
grobiană a pensiilor militare din rațiuni absurde și prin metode care nu există
nicăieri în lume, din vremea lui Boc, a făcut infarct și a trecut dincolo, în
lumea veșniciei.
…Cu câțiva ani în urmă, în timpul unei pauze, la o dezbatere organizată
undeva, în Capitală, pe tema războaielor din Orientul Apropiat, un șef al unei
organizații post-decembriste, mi-a șuierat, printre dinți, cu ură în glas și cu
ochi injectați: „Brava armată română care a tras în popor în decembrie
1989!”
Simt și acum ura din privirile acelui individ. În cei 77 de ani ai
mei, nu am văzut niciodată ochi atât de răi și nu am auzit niciodată cuvinte
atât de barbare despre instituția în care am lucrat 40 de ani ca militar activ,
de la gradul de elev până la cel de general, și zece ani în calitate de
cercetător științific… Și acum, după ani, simt, în toate celulele corpului și
sufletului meu, acea amărăciune, acea ofensă rea și sfidătoare, acea insultă
impardonabilă adusă Armatei României de un ins de care nu auzisem niciodată…
Armata
Română nu a tras niciodată în poporul român, ci a sângerat totdeauna pentru
apărarea României și a poporului român. Iar dacă România mai există astăzi, așa
cum mai există, această realitate se datorează, nu doar câtorva politicieni care
au luat decizii mai mult sau mai puțin potrivite la vremuri de restriște, ci mai
ales prețului de sânge plătit de Armata Română, adică de poporul român în
uniformă militară, condus mai bine sau mai puțin bine de generalii acelor
vremuri.
Posibilele incidente sau accidente care s-au petrecut în decembrie 1989 –
unele chiar fratricide – sunt incidente sau accidente și atât, care se petrec în
toate armatele din lume în timp de război. Nicăieri nu a existat intenția,
voința sau acțiunea conștientă a cuiva din armată de a deschide focul împotriva
populației. Și nici nu s-a întâmplat acest lucru. A nu se confunda însă focul de
descurajare, deschis în salvă, în plan vertical, cu trasul în oameni!
Timpul
va arăta că deciziile luate de conducerea armatei în decembrie 1989 au salvat
țara de la o posibilă invazie din afară, de escaladarea violențelor, de
declanșarea unui război civil, de o catastrofă oribilă, de tipul celei care se
petrece, de mai bine de patru ani, în Siria. Acele evenimente au dovedit însă și
calitatea excepțională a poporului român, unitatea lui în fața primejdiei,
capacitatea lui extraordinară de a intui și înțelege valențele mediului
strategic, de a rămâne ferm și puternic în fața oricărei amenințări.
La Târgu Mureș, în acel iunie diversionist din 1990, dramatic și extrem de
ticălos, în fața primăriei orașului, flutura Tricolorul, iar o masă uriașă de
români striga într-o singură voce: „Iliescu, nu uita și Ardealu-i țara ta!”
„Murim, luptăm, Ardealul nu-l cedăm!” Am fost prezent la toate acele evenimente
– în București, la Cluj, la Timișoara, la Târgu Mureș – și, cu experiența mea de
o viață petrecută prin poligoane, la aplicații, în instruirea Armatei, în
analizarea conflictelor și războaielor lumii, am înțeles care este adevărul. Și
am lăcrimat de emoție și de bucurie pentru unitatea și calitatea poporului român
și a Armatei României, care luase imediat în supraveghere și în apărare, conform
planurilor, toate obiectivele de importanță strategică ale țării.
Spun toate acestea, pentru a nu se uita. Nu trebuie să uităm, desigur, nici
trecutul, cu bunele și cu relele lui, nici Mărășeștii, nici Oituzul, nici
Turtucaia, nici Flămânda, nici Oarba de Mureș, nici Cotul Donului, nici floarea
ofițerilor și generalilor Armatei Române care au sângerat în Est și în Vest în
cel de-Al Doilea Război Mondial pentru ca România să continue să existe și să
fie întreagă – eroi ai națiunii – și care și-au sfârșit viața în închisorile
comuniste.
Cam tot așa s-a întâmplat și în acești ultimi 27 de ani, în care armata
și-a văzut de treaba ei, facilitând intrarea României în NATO și în Uniunea
Europeană. Acumulând în permanență un uriaș procent de încredere din partea
populației, a demonstrat, încă odată, calitatea acestei instituții. Însă,
degeaba. În momentul când guvernul Boc a început uluitoarea recalculare a
tuturor pensiilor din România, inclusiv a celor militare, pe principiul
contributivității, erau vrea 80.000 de pensionari militari în plată. Acum mai
sunt vreo 60.000. În acești ani de teroare guvernamentală pentru pensionarii
militari – de fapt, pentru toți pensionarii din România –, armata a pierdut
aproape două divizii din rezerva sa calificată, din elita sa. Unii au murit că
le-a venind rândul la moarte, alții au murit datorită acestor presiuni și
acestor umilințe insuportabile.
Inclusiv
eu, semnatar al acestor rânduri, consider că am trecut și trec prin una din cele
mai îngrozitoare perioade din viața mea. Trudesc 10-15 ore în fiecare zi, dorm
3-4 ore pe noapte și-mi bate mereu în tâmple spectacolul odios de pe ecrane și
cam din toată media. Fel de fel de inși, care n-au nicio legătură cu această
instituție eroică pentru România, își dau cu părerea, emit judecăți, dau
sentințe, înjură, iar guvernele – care n-au făcut mare lucru până acum pentru a
dota armata cu mijloacele de care are nevoie – continuă să nu știe și să nu
înțeleagă aproape nimic din marile probleme ale securității militare a României.
Dar toba lor cea mai accesibilă și care sună cel mai bine în dezbaterea și
diversiunea publică sunt pensiile militarilor.
În acești ani, efectivele armatei s-au redus drastic, de la peste 300.000
la vreo 70.000 militari, sau chiar mai puțini, și la vreo 15.000 de civili, mai
puțin decât intră pe un stadion de fotbal. Industria de apărare a fost distrusă,
armata fiind nevoită să achiziționeze armament și tehnică de luptă, o parte din
ea la mâna a doua sau a treia, inclusiv muniție, de prin alte părți, pe bani
grei etc. etc…
De fiecare dată când se schimbă un guvern, se reiau, furibund, atacurile la
„nesimțitele” pensii militare, dându-se exemplu, pe sticlă, pensiile
magistraților și ale unor privilegiați ai sorții sau ai cui or fi. Aproape toți
cei care comentează, aruncă vorbe grele, necontrolate, sugerând că pensiile
militarilor se plătesc din banii populației, din banii celor ce muncesc, din
contribuțiile acestora la bugetul țării.
Desigur,
armata este o instituție bugetară, așa cum sunt cvasitotalitatea armatelor din
lume, dar de aici nu rezultă că pensia mea de azi este plătită din banii celor
care au contribuit sau contribuie la fondul public și nici din banii celor care
lucrează azi în România și contribuie la bugetul țării.
Retribuția mea, pe timpul activității, se compunea din:
- soldă (banii pe care-i primeam pe ștatul de plată în fiecare lună);
- contravaloarea Ordinului de zi 50, în bani sau în alimente;
- echipament;
- asistență medicală gratuită și medicamente gratuite;
- o anume sumă, care se depunea lunar în fondul de pensii, pentru vremea când voi deveni rezervist pensionar;
- un procentaj din solda mea (2%, inițial, apoi 4%) pentru o pensie suplimentară.
Așadar, pensia pe care o primesc eu azi se compune din depunerile lunare în
fondul de pensii militare efectuate de instituția în care am lucrat o viață.
Statul și-a îndeplinit în mod conștiincios această obligație, iar acest fond
trebuie să existe. Dacă nu mai există azi acei bani, nu este vina mea, ci a
celor care i-au cheltuit pe altceva sau i-au furat. De aici nu rezultă că eu
sunt un întreținut, o povară pentru statul român. Nu eu sunt dator față de stat,
ci statul este dator față de mine, pentru cei 50 de ani cât am muncit zi și
noapte pentru el.
Amestecarea
lucrurilor, bolmojirea lor pe toate posturile de televiziune, prin ziare și prin
gura târgului sunt extrem de grave și de periculoase pentru rezerva Armatei
Române, atâta cât mai este ea în momentul de față. Mai mult, sunt chiar o
amenințare la adresa securității și apărăii naționale. Să nu uităm nicio clipă
că, în condițiile extrem de tensionate ale situației actuale, oricând este
posibil să izbucnească un război nimicitor. Cu atâtea arme acumulate, cu un
arsenal nuclear SUA și Rusia care cumulează peste 15.000 de ogive nucleare
active, la care se adaugă și celelalte arsenale nucleare, cu poziționarea
forțelor rusești și ale NATO, față în față (chiar și simbolic) pe falia
strategică Marea Neagră, Marea Baltică, este de-ajuns o singură greșeală sau un
singur exces de zel pentru ca un război pustiitor să izbucnească iarăși în inima
Europei, chiar în zona în care se află țara noastră. Iar țara noastră, în cazul
unei astfel de confruntări, va fi una dintre primele ținte pentru aviația de
bombardament strategic, pentru rachetele de croazieră, pentru rachetele
balistice, pentru sistemele de arme de înaltă precizie…
Recenta calculare – care încă nu s-a încheiat – a introdus discrepanțe
uriașe între cei care au ieșit la pensie înainte de anul 2000 și după acest an.
Pensionarilor mai vechi li s-a redus drastic pensia (chiar dacă ea a rămas în
plată în cuantumul dinainte de recalcularea recalculării), iar celor care au
ieșit la pensie în ultimii ani, le-a crescut. Discrepanțele astea fac un mare
rău rezervei armatei. Dacă se va continua așa, în cinci șase ani, numărul celor
care se vor muta la diviziile noastre din ceruri, fără nici un fel de onor, ci
doar cu dezgust și amărăciune, se va dubla.
Mare rușine! Atâtea minciuni, atâtea omisiuni, atâtea comentarii absurde, atâtea comparații fără sens! Nu poți compara profesiile între ele. Fiecare își are rolul și rostul ei într-o societate și într-o țară! Cei care apelează la astfel de metode fie nu înțeleg în ce se angajează, fie urmăresc niște scopuri urâte.
Faptul
că, în ultimul timp, s-au ivit situații în care cei care optează pentru a ieși
la pensie pot primi o pensie mai mare decât salariu este o situație anormală.
Este la mintea cocoșului că nu poți să ai pensia mai mare decât solda, chiar
dacă ești Gheorghe Dracu! Nu știu cine și de ce a făcut asta. Cei care au
făcut-o ar trebui să facă imediat un pas înapoi și să aducă lucrurile în
limitele lor normale. Nu cred că militarii armatei române – instituție care
totdeauna a făcut sacrificii pentru țară – au fost capabili de așa ceva. Dar o
astfel de situație se poate rezolva urgent și punctual, nu prin subtilități și
manevre ca în Ferentari sau în Crucea de piatră. Nu poți pedepsi 60.000 de
pensionari, schimbând sistemul de actualizare a pensiilor odată cu creșterea
soldei de grad a celor activi, împământenit de multă vreme aici, doar pentru a-i
determina pe profitorii noului sistem să opteze între a ieși la pensie cu o
pensie mai mare decât solda, dar care nu se va actualiza niciodată proporțional
cu creșterea soldei de grad a celor activi, ci doar cu indexarea inflației sau a
rămâne în sistem.
Militarii români pensionari, doamnă Olguța Vasilescu et co., nu au pus
sabia în cui, uniforma pe umeraș și nu și-au luat adio de la arme. Până vor
trece pușca în mâna stângă, cum zic francezii (echivalent, în limba română, cu a
da ortul popii), fac parte din rezerva Armatei României, se află în niște
planuri de mobilizare și trebuie să răspundă prompt atunci când sunt chemați.
Numai moartea îi scutește de o astfel de obligație asumată prin jurământ. Ei au
depus un jurământ față de țară că o vor sluji chiar cu prețul vieții. Până la 62
de ani, toți pensionarii militari, chiar și cei care nu stau foarte bine cu
sănătatea, sunt în evidența Centrelor Militare și oricând pot fi chemați sub
arme.
Dar și după această vârstă, ei tot în slujba Armatei României se află. Și
eu, care am 77 de ani, pot fi chemat oricând, dacă Statul Major General
consideră că este nevoie de mine în caz de război, de crize, conflicte sau în
oricare altă situație. Dosarul meu nu mai este la Centrul Militar al Sectorului
5, ci în arhiva de la Pitești. Dar eu sunt încă viu și Armata Română știe foarte
bine acest lucru. Iar eu am toată grija să o slujesc, cu toată capacitatea mea
de muncă, și acum. Și așa suntem toți cei care am ieșit la pensie. Toți muncim
până la ultima picătură de viață pentru Armata României, pentru România.
Regulile
civililor nu sunt valabile pentru cei care au îmbrăcat cămașa morții. Faptul că
n-am murit până acum, spre a da satisfacție celor ce comentează ironic condiția
miliarului român, care, în opinia lor, n-are nici un rost de vreme ce nu sunt
războaie, este doar o chestiune de noroc. Înseamnă că războiul sau războaiele
pentru care ne-am pregătit încă n-au ajuns în România. Toate armatele din lume
și toți militarii sunt primii care vor să nu fie niciodată un război, cei care
vor ca tancurile, avioanele și sistemele lor de arme, oricât ar fi de
sofisticate, de performante și de costisitoare, să ruginească sau să-și epuizeze
resursele în timp de pace și nu printr-un război. Militarii, profesioniști ai
războiului, sunt primii care detestă războiul.
La
fel suntem și noi, militarii români. Dar de aici nu rezultă cu necesitate că
războaiele lumii nu vor ajunge și la noi. Și nici că, în acele războaie, ne vor
apăra americanii, Bruxelles-ul sau extratereștrii. Niciodată nu ne-a apărat
nimeni. Tot militarul român va muri pe pământul României pentru ca România să
mai existe. Acum, când în toată lumea se fabrică cele mai sofisticate arme care
au existat vreodată pe Terra, când Europa este sfârtecată de tot felul de
organizații, rețele și atacuri teroriste, când Siria a fost rasă de facto de pe
suprafața pământului, când pe falia strategică Marea Neagră, Marea Baltică se
adună forțe, când Pacificul, Marea Baltică, Marea Neagră, pământul Rusiei, cel
al Chinei etc. suportă aplicații și exerciții de tot felul, parade militare,
demonstrații de forță și concentrări de toate felurile, nu este de glumit cu
problema militară, nici cu soldele militarilor (este oare posibil ca, în România
anului 2017, un sergent profesionist să trăiască din 700 de lei pe lună și din
valoarea fostului ordin 50?!).
Gândiți-vă bine la toate acestea, domnilor politicieni români!
General
de brigadă (r) dr. Gheorghe
Văduva
